Emeric Ienei, unul dintre cei mai emblematici antrenori din istoria fotbalului românesc, a fost asociat întotdeauna cu eleganța și raționalitatea, atât în relațiile cu jucătorii, cât și pe marginea terenului. Cu toate acestea, cariera sa la Steaua București a fost marcată de o serie neobișnuită de despărțiri și reveniri, chiar și după performanțe remarcabile. La emisiunea „Oldies But Goldies”, istoricul sportiv Andrei Vochin a dezvăluit motivul pentru care Ienei a plecat și s-a întors de nu mai puțin de șase ori la clubul roș-albastru – o combinație de neîncredere și conflicte cu conducerea, chiar și în momentele de glorie.

Eleganța și calmul unei legende

Ienei s-a remarcat printr-un comportament sobru, îmbrăcat întotdeauna în costum în timpul meciurilor și evitând manifestările spectaculoase, care sunt adesea folosite pentru PR în lumea sportului. În contextul comunist, când antrenorii erau adesea somați să demonstreze prin gesturi teatrale consumul și implicarea, Emeric Ienei a ales să se diferențieze prin liniște și seriozitate. „Eu nu vreau să impresionez decât prin jocul echipei mele, nu prin ce fac eu pe bancă”, le spunea el superiorilor săi, care îl criticau tocmai pentru această rezervă.

Chiar și așa, prestațiile sale au fost subiectul unor dubii și remanieri, alimentate fie de faptul că a beneficiat de jucători de excepție, fie de intervenții politice sau controversate jocuri de culise din club. Acest lucru a făcut ca Ienei să fie îndepărtat la momentul unor succese notabile – o situație rar întâlnită în fenomenul sportiv, dar care reflecta tensiunile din acea epocă tensionată.

Modelul său în antrenorat: Ștefan Kovacs

Andrei Vochin a amintit că Emeric Ienei a ținut mult la figura lui Ștefan Kovacs, un mare antrenor român cu performanțe spectaculoase la Ajax Amsterdam, unde a câștigat Cupa Campionilor Europeni de două ori. Kovacs l-a influențat profund pe Ienei, care de-a lungul carierei a preferat să mențină o echipă experimentată, în loc să se concentreze pe formarea tinerei generații. Relația dintre cei doi a fost una de respect reciproc, culminând cu o confesiune aparte – Kovacs i-a mărturisit lui Ienei că îl invidia pentru performanța de a ridica trofeul european cu o echipă românească, una considerată o raritate demnă de mândrie.

Gentleman și în afara terenului

Personalitatea lui Ienei a fost definită de calm și o eleganță aparte, iar în afara fotbalului, el frecventa cu plăcere teatre, săli de concert și alte evenimente culturale. Această latură „simandicoasă”, cum spune Vochin, l-a ajutat să se integreze și să relaționeze cu oameni din diferite medii sociale. Din această conectare cu lumea artistică a rezultat și prima sa căsătorie cu Vasilica Tastaman, cu care are un fiu, Călin.

Primii ani la Steaua și încrederea în jucători

Ienei a început ca antrenor secund la Steaua în 1973, iar în 1975 a preluat echipa ca antrenor principal, oprind o secetă de șapte ani fără titlu. Printre succesele sale, Vochin menționează încrederea acordată unor jucători talentați precum Marcel Răducanu, căruia Ienei i-a permis să se exprime la adevărata valoare, spre deosebire de predecesorul său, Teașcă, care îl marginalizase.

Calmul și diplomația au fost și în confruntările cu jucătorii oameni-cheie. Într-un episod din 1978, când portarului Vasile Iordache i-a fost vizibilă nemulțumirea în timpul unui meci, Ienei a gestionat situația cu tact, înlocuindu-l temporar fără a crea tensiuni și asigurând ulterior reconcilierea.

De șase ori afară… și tot revenea

O parte incredibilă a carierei sale au fost despărțirile neașteptate de la Steaua, inclusiv după triumfuri majore. Un exemplu este finalul sezonului 1977-78, când, deși Steaua a câștigat din nou titlul, Ienei a fost dat afară din cauza nemulțumirii oficialilor. Mai mult, după perioade la alte echipe, precum FC Bihor sau CS Târgoviște, unde chiar a învins Steaua și a fost etichetat drept „trădător” de către suporteri, Ienei a fost exilat dar apoi rechemat la club într-un context în care rezultatele Stelei începeau să scadă.

Revine pentru gloria supremă

După presiuni și insistențe, în special din partea lui Ion Alexandrescu, dar cu opoziția vehementă a lui Ilie Ceaușescu, Ienei a fost readus la Steaua în 1983. La numai trei ani după acest moment, el a fost principalul artizan al celei mai mari performanțe din fotbalul românesc: câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1986, într-un meci memorabil la Sevilla.

Momente hazlii cu Ilie Ceaușescu

În încheierea poveștii sale, Andrei Vochin a redat anecdote savuroase din relația dintre Ienei și Ilie Ceaușescu, cu primul având parte de momente tensionate și amuzante în ziua în care a fost rechemat la Steaua, ilustrând astfel complexitatea unui destin cu suișuri și coborâșuri, dar care a scris ultima pagină de aur a fotbalului românesc.

---

Emeric Ienei rămâne o figuri legendară a Stelei și a fotbalului românesc, un antrenor ce a știut să imporne echilibrul și eleganța, dar care, paradoxal, a fost tratat cu suspiciune chiar în momentele de maximă glorie. Povestea lui este un exemplu despre cât de greu este să faci performanță într-un sistem ostil, dar și despre valoarea unui caracter care nu s-a lăsat niciodată clintit.